Joi, Aprilie 14, 2011, 01:00 AM 

De ce murim?...
     media: 5.00 din 2 voturi

Moare cate putin ... (Pablo Neruda)


Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.

Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile"


Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat

Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza.

Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras
si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul depinde de cum o traim...



Duminica, Februarie 13, 2011, 08:13 PM 

Hai ACASA!
     media: 5.00 din 2 voturi

"Dorul lui Dumnezeu dupa cel mai mare pacatos este neasemanat mai mare decat dorul celui mai sfant om dupa Dumnezeu. "
" Sa iubim pe tot omul, din suflet, dar sa nu ne punem nadejdea in nici unul dintre oameni. "
"Sa fim intelesi: incercarile acestea nu-s pedeapsa, ci scoala, lumina pentru minte si mila de la Dumnezeu. Ca le simtim ca suferinte - de nu le-am simti ca atare n-am invata nimic. Precum placerea e dascalul pacatelor, asa durerea e dascalul intelepciunii. Iar din odihna, pana acuma, inca nu a iesit ceva de folos. "

Arsenie Boca - " Cararea Imparatiei "

Miercuri, Decembrie 1, 2010, 02:26 PM 

Dacia hiperboreana
     media: 5.00 din 4 voturi

NE TREZIM SI NOI MAI CU TALENT?



Hiperboreea… o legendă, un ţinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizaţie străveche care continuă să fascineze… un spaţiu care, ca şi Atlantida, este mutat după voie, fără sprijin mitologic sau istoric, în diferite locaţii care mai de care mai năstruşnice. Respectivii domni ar face bine să mai arunce ochii peste relatările antichităţii pentru a vedea ce mărturii există despre această ţară. Majoritatea istoricilor moderni, după „cercetări laborioase”, sunt de acord ca Hiperboreea este plasată undeva în zona Polului Nord, sau oricum dincolo de paralela de 65° latitudine nordică. Tot ce se poate ….numai că la Polul Nord nu este sol fertil şi nici nu se fac două recolte pe an, cum spuneau Hekateu şi Diodor din Sicilia!

Plasarea Hiperboreei în Extremul Nord nu este decât o interpretare forţată a mitologiei greceşti şi nu se bazează pe nici un fel de documente istorice! S-a încercat, de asemenea, „implantarea” Hiperboreei în Arhipelagul Britanic sau în Islanda urmând ramura celtică a europenilor care se presupune a fi descendenţi ai hiperboreenilor. Interesant dar neconform cu realitatea deoarece celţii au apărut cam târziu pe firmamentul istoriei pentru ai cataloga popor direct „scoborâtor” din hiperboreeni!

Datorită multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei şi al hiperboreenilor mă simt îndreptăţit sa întreb: Prin această strămutare a Hiperboreei, după opiniile unuia sau a altuia dintre cercetători, nu se încearcă de fapt a se ascunde regiunea geografică în care era plasat acest tărâm mitic, cu adevărat? Nu se încearcă manipularea mentala prin ignorarea izvoarelor antice şi publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografică a Hiperboreii? şi asta in pofida faptului ca autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla această Hiperboreea! Nu cumva se mizează pe faptul că atunci când dă de o ştire de genul „Hiperboreea era la Polul Nord ”, cititorul neavizat uită să-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea în cunoştinţă de cauză şi citeşte uimit noua teorie, unii chiar întrebându-se „cum de nu m-am gândit la asta?”! Şi iaca cum curiosul nostru, nu mai poate găsi adevărul prin hăţişul ipotezelor care mai de care mai atrăgătoare şi unele chiar „probate” istoric ! Eu sunt ardelean ! Ştiţi cum sunt ardelenii? Stau strâmb şi judecă drept şi pe îndelete. Aşa făcând lucrurile, am ajuns la concluzia că toate aceste teorii sunt falsuri grosolane, fondate doar pe imaginaţie, cu suport material ioc! Am luat (tot pe îndelete), mărturiile antice la puricat şi s-a ivit cu totul altceva şi în altă parte….nu-i la Polul Nord ! V-am înnebunit cu dovezile ? Vi le prezint şi dumneavoastră ca să vă convingeţi singuri!

Puţină ordine prin …Hiperboreea!

Pe lângă istoricii „profesionişti” ai Occidentului, care plasează Hiperboreea după bunul lor plac, mutând-o ba în Islanda, ba în Groenlanda, ba în Arhipelagul Britanic există şi unii autori mai „modeşti” să spunem, dar care marcaţi de bun simt, nu fabulează ci consultă izvoarele istorice şi îsi formulează concluziile în conformitate cu acestea. Între aceştia menţionăm o pleiadă de autori precum Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu, Mioara Căluşiţa Alecu şi…Rene Guenon, din operele cărora ne-am inspirat în prezentul studiu.

Nicolae Densuşianu demonstrează cu lux de amănunte unde se afla această mult discutată Hiperboreea, în lucrarea sa de excepţie „Dacia Preistorică”, în care acordă un spaţiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstrează cu probe în regulă, că Hiperboreea anticilor nu era alta decât Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflându-se insula cea sfântă a lui Apollo şi a lui Ahile.

Vasile Lovinescu demonstrează de asemenea cu „acte în regula „ că Hiperboreea era Dacia în studiul său „Dacia Hiperboreană”, încheiat în 1936 şi publicat în foileton în revista franceză Etudes Traditionnelles. Studiul va apărea ca volum abia după război, mai întâi în limba italiană, apoi în limba franceză si abia apoi în limba română. Curios nu, ce interes avem noi pentru istoria naţională ?!. Să nu uităm că studiul lui Lovinescu va apărea în limba română abia în 1994!

Mioara Căluşiţa Alecu vine şi ea cu date noi şi stupefiante dar fondate istoric nu fabulând precum occidentalii. Ea ne demonstrează că celebra Tula, din hiperboreea, pământul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decât actuala Tulcea, oraş din Delta Dunării.

Există totuşi şi occidentali de bun simţ.Unul dintre ei, Rene Guenon, în corespondenţa lui cu Vasile Lovinescu, afirmă, după ce studiază materialul trimis de acesta din urmă, că Dacia ar putea fi centrul tradiţiei hiperboreene „trebuie să vă spun (lui Lovinescu –n.n) că ideea că Dacia a fost una din etapele centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mi se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta” iar în alt loc acelaşi autor se pronunţă textual „tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mult mai pură decât cea a celţilor” (sâc!)

Mărturii istorice despre Hiperboreea

Mărturiile anticilor ne dau de înţeles că dacii erau hiperboreeni şi locuiau în Hiperboreea.

Astfel Pindar, în Olimpicele sale, ne vorbeşte despre Apollo care după ce a terminat de construit zidurile Troiei s-a întors în patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); or în toate tradiţiile antice, Istrul desemna Dunărea, ceea ce demonstrează două lucruri deosebit de importante:

1) – Apollo – zeul luminii solare, era de origine traco – dacică ;

2) – fapt si mai important – traco-dacii de la Dunăre au fost constructorii vestitei cetăţi Troia. (în acest sens pledează şi descoperirile arheologice care atestă că piesele ceramice descoprite în stratul Troia VII, sunt identice cu cultura dacică Cucuteni cu centrul de iradiere în Moldova).

Tot aici, trebuie să îl menţionăm şi pe Clement din Alexandria, care făcând referire la marele preot dac Zamolxe, spunea că este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este că şi marele zeu Zamolxe, era tot hiperborean iar adoraţia de care avea parte ca zeu naţional, este o mărturie convingătoare că locuitorii din nordul Dunării erau hiperboreii, iar ţara lor era Hiperboreea.

Stabon confirma localizarea geografică a Hiperboreenilor şi a ţării lor, spunând că primii care au descris geografic părţile cunoscute ale lumii străvechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunărea) (Geografia XI.62)

Alte scrieri antice ne spun că hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii care locuiau în nordul Traciei. „Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).

De la Macrobius aflăm că nu doar Dunărea era un fluviu hiperborean ci şi Donul asiatic ( Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o mărturie în plus că habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontică, ci se întindea până în Asia, unde izvoarele antice îi plasează pe massageţi în timpul antichităţii clasice.

De asemenea, Pliniu cel Bătrân ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum îi numea Nicolae Densuşianu), locuitor lângă Munţii Ripaei (Carpaţi), în Tracia, era de neam hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7)

Avem mărturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanţa), că este constrâns să-şi petreacă viaţa în stânga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); iar în alt loc acelaşi Ovidiu, ne vorbeşte despre Cardines Mundi sau axul boreal din ţara geţilor ( Tristele, II,19, 40, 45).

Marţial, adresându-se soldatului Marcellinus care pleca în expediţie în Dacia îi spune: „tu mergi acum să iei pe umerii tăi, cerul Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Marţial numeşte triumful lui Domiţian asupra geţilor ”Hiperboreus Triumphus” ( Epigrame, VIII,78).

Vergilius scria despre Orfeu care „singuratic, cutreiera gheţurile hiperboreene… şi câmpiile niciodată fără zăpada din jurul munţilor Ripaei (Carpaţi)” (Georgicele, Iv,5,5 17)

Având în vedere doar aceste mărturii ale autorilor antici vedem că localizarea geografică a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordică ci cea de 45°, latitudine nordică, la care se afla în antichitate Dacia şi la care se află actualmente România!

Hiperboreea lui Apollo era…Dacia

După legendele antice, Hiperboreea era localizată dincolo de punctul de unde suflă vântul de nord, Boreas. Să analizam un pic această afirmaţie mitică.

Zeii grecilor, nu trăiau prea departe de tara acestora.. Ei sălăşluiau in Dacia, tara din care plecaseră de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, trăiseră titanii şi tot acolo, vestitele amazoanele aveau o ţară în care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla şi vântul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagră, străbătea strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ajungând până în Grecia!

„La nord de Tracia”, scrie Herodot, „ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate să ştie; atât însă se pare că dincolo de Istru există pământ nelocuit şi infinit” .

Toate aceasta ne arată că limita orizontului geografic al grecilor antici, se întindea doar până la Dunăre (Istru)

De altfel şi respectabilul istoric Arthur Weigall este de aceeaşi părere cănd referindu-se la expediţia lui Alexandru Macedon la Dunăre, spune: „Era aventură îndrăzneaţă, care ar fi putut prea bine pune capăt carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) încă de la început … (expediţia –n.n) fusese întreprinsă în mare parte pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip şi formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor şi nordul necunoscut. Alexandru însuşi, considera acest fapt ca fiind de mare importanţă, căci pe ţărmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunărea – n.n) el celebră un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles şi divinităţii Dunării”

Legendele cele sacre ale antichităţii clasice plasau patria lui Apollo în Hiperboreea (Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot în Hiperboreea se născuse şi mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestită în toată antichitatea pentru cultul ei închinat lui Apollo. Această insulă se numea Leuke (Albă) actuala Insulă a Şerpilor din dreptul vărsării Dunării în Marea Neagră. Pe această insulă se afla cel mai mare şi mai vestit templu a lui Apollo din toată antichitatea despre care vorbeşte Hecateu Abderita

Tot de hiperboreeni se leagă si istoria înfiinţării templului apolinic de la Delos precum si a celui din Delphi

Că centrul cultului apolinic se afla în Hiperboreea dacică, ne-o dovedeşte şi faptul că cei mai cunoscuţi profeţi apollinici Olen şi Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducătorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi precum şi primul poet hieratic al Greciei, unde la dus apostolatul său pentru credinţa apolinică. El a compus mai multe imnuri sacre în onoarea lui Apollo, în care amintea şi despre hiperborenii care mergeau în pelerinaj la Delos însoţind femeile pioase care erau închinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie şi înfiinţarea hexametrului (ritm de vers)

Abaris, alt profet apolinic din părţile Hiperboreei, a stârnit o adevărată senzaţie în rândurile grecilor prin viaţa frugală şi prin dreptatea-i caracteristică. Numai că aceste două caracteristici sunt aplicabile şi anahoreţilor geto-daci, acelor ktistai şi capnobatai despre care vorbeşte Strabon care duceau o viaţă de meditaţie şi apropiere de Zeu. În ceea ce priveşte dreptatea, aceasta este trăsătura de bază prin care Herodot îi desparte pe daci de ceilalţi traci. El spune: ”dacii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Acest Abaris, călătorind prin ţinuturile Greciei în timpul apostolatului său pentru întărirea credinţei apolinice introdusă de Olen, arăta tuturor o săgeată de aur despre care zicea că e simbolul lui Apollo. Este foarte interesant de stiut că dacii vedeau săgeata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo şi Zamolxe par a fi unul şi acelaşi zeu. În sprijinul acestei ipoteze, pledează şi epitetul de „hiperboreu” atribuit atât lui Zamolxe – după cum aflăm din scrierile lui Clement din Alexandria, cât şi lui Apollo – după cum aflăm din scrierile lui Aristotel.

Hiperboreea – polul spiritual al lumii

Polul getic, este o denumire asociată cu Hiperboreea în toate textele antice care se referă la acest subiect. El defineşte de fapt ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemănător Insulei Fericiţilor din mitologia greaca , adică locul unde pământul este în stare să comunice cu cerul, de fapt un spaţiu mitico geografic, cosmic si teluric în acelaşi timp.

Sub acest aspect era percepută Hiperboreea de către grecii din epoca antichităţii clasice. De fapt, mărturia lui Pindar ne lămureşte în acest sens: ”nimeni, nici pe pământ, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunată care duce spre ţinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Această mărturie ne spune şi altceva însă, ea mărturiseşte despre orizontul limitat al cunoştinţelor geografice elene; ceea ce se afla în nodul Dunării era pentru ei încă la începutul perioadei clasice un mister şi ţinea de geografia mitică nu de geografia reală.

Conform aceluiaşi Pindar, hiperboreenii erau o seminţie sfântă, scutită de boli şi bătrâneţe, care nu cunoşteau războiul (insă, îl vor învăţa mai târziu devenind unii dintre cei mai aprigi luptători ai antichităţii).

Prin urmare, Pindar şi nu numai el, ne descoperă o Dacie/Hiperboreea, mistică în care oameni duceau un trai paradisiac de început de timp, de epocă de aur a omenirii

Prin urmare, Mioriţa noastră nu ne induce în eroare când spune:

„Pe-un picior de plai

Pe-o gură de rai…”

Această baladă a geniului popular, fie ea antică, fie mediavală, valorifică o tradiţie foarte veche confom căreia Dacia/Hiperboreea era un ţinut paradiziac, plaiul teluric devenind în ordinea lucrurilor sacre gură de rai.

Aş dori sa mai menţionez că medicii lui Zamolxe erau renumiţi în toată lumea antică şi mai pricepuţi decât grecii în tratarea diferitelor afecţiuni cum ne spune Platon: „Văzând că Harmide e de aceeaşi părere cu mine prinsei inimă, îmi regăsii încrederea în mine, puţin câte puţin, mă înflăcărai şi îi zisei: tot aşa şi cu descântecul acesta, Harmide: l-am învăţat în oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune că au puterea să te facă nemuritor. Acest trac spunea că doctorii greci au mare dreptate să facă observaţia de care pomenii. Dar, adăugă el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade a încerca să vindecăm trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se îngrijească. Căci dacă acesta ar merge rău,, este peste putinţă ca partea să meargă bine” (Charmides)

La acesta adăugăm şi faptul că aproape toţi marii învăţaţi ai Greciei antice au fost iniţiaţi în Tracia cei mai cunoscuţi fiind Aristotel şi Pitagora!

Închei afirmându-mi credinţa că Dacia a fost într-o vreme, pierdută pentru noi în negurile istoriei, centrul spiritual şi cultural (civilizator) al lumii vechi. Dacă am privi cu luare aminte trecutul, şi astfel să învăţam din el, credinţa mea este că am putea redeveni ceea ce am fost cândva. Numai că asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docilă a „normelor” europene sau americane care ne fură ochii în fiecare zi !

Zamolxe

Bibliografie:

1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip,Bucureşti, 2002

2. Alexandru Doboş, Dacia contra Antichrist, Ed. Obiectiv, Craiova, 2004

3. Eugen Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, 2002

4. ***** Oriensis, Ed. Aion, Oradea, 2006

5. Mioara Căluşiţa Alecu, Înţelepciune Străbună, Ed. Miracol, 2002



Articol preluat de pe http://quadratus.wordpress.com/2008/09/02/dacia-hiperboreana/

Marti, Octombrie 26, 2010, 10:06 PM 

PAOLO CRIMALDI – Terapia karmica
     media: 5.00 din 2 voturi

“Fiecare parcurs evolutiv ar trebui sa aiba ca tinta atingerea Sinelui, adica a partii celei mai profunde si mai autentice din noi insine, care ne permite sa traim in armonie deplina cu ceea ce constituie cele mai autentice trebuinte emotionale, psihice si materiale.Calea spre atingerea propriului Sine este, totodata, si calea spre creativitate, spre cautarea acelui ceva care ne permite sa putem realmente exprima ceea ce suntem.

Nu intotdeauna a fi creativi aduce bunastare, cel putin in faza initiala, deoarece actul creator poate uneori sa nu intalneasca aprobarea celorlalti sau, pur si simplu, poate trece intrutotul neobservat, creand frustrari celui care a investit in el o parte din viata proprie, nutrind reale asteptari.

A fi creativi, de multe ori inseamna a vedea lucrurile cu ochi diferiti si poate destul de usor sa ne indrepte atat spre nebunie cat si spre integrare ca si consecinta directa a succesului obtinut. In fapt, omul creativ care scapa de nebunie este acela care reuseste sa faca in asa fel incat sa se simta unic, si mai ales sa convinga lumea de aceasta unucitate a sa. Cine nu reuseste ajunge adesea prada obscurelor abisuri ale suferintei, ale faptului de a fi diferit, fapt trait ca o vinovatie, de multe ori atat in granitele mentale cat si cele fizice. Si de multe ori, tocmai intre aceste granite relative se afla zona de demarcatie intre nebunie si creativitate. Erich Neumann a inteles foarte bine cand a scris ca omul creativ este cel care, inca de la nastere, poseda o mai puternica tensiune psihica fata de omul obisnuit, adica fata de cel ce nu are ambitia sa lase nici un semn marcant al propriei treceri pe aceasta planeta.

Totusi creativitatea nu este intotdeauna apanajul marilor genii, deoarece aceasta se poate manifesta si in capacitatea de a infrunta viata fara a fi sclavii unor conventii sau reguli, sau pur si simplu in momentul care ne cere sa fim noi insine. Elementul de fond este intotdeauna legat de curaj, de forta de a merge, daca este necesar, chiar impotriva a ceea ce poate parea regula si lege care ne asigura stabilitatea si o anumita seninatate a vietii, dar, in mod cert, cautarea Sinelui constituie o sfidare continua a conventiilor a ceea ce este sigur, a ceea ce este prestabilit, caci toate experientele care se manifesta prin intermediul simbolurilor ce pot aparea intr-un mod oarecare de-a lungul parcursului nostru evolutiv, cer, nu atat o interpretare, cat o traire. Simbolul nu trebuie analizat ci concretizat prin actiune practica.

Studierea biografiilor marilor personaje istorice ne poate ajuta sa intelegem nu atat ce trebuie facut, cat sa invatam ca in urma este intotdeauna un parcurs personal facut din provocari, opriri, uneori infrangeri dar si din multa incapatinare, hotarare, curaj. A crede in ideile proprii inseamna deja un act creator in sine, dar punerea lor continua in discutie constituie adevarata esenta a creativitatii.

Cand ne hotaram sa intreprindem un parcurs evolutiv indreptat spre atingerea propriului Sine, este adesea posibil ca in jurul nostru sa se creeze coincidente ciudate, sa apara semnale cel putin misterioase. Avem vise bogate in continuturi simbolice care par a incerca sa ne puna pe toti pe acelasi drum.Este ca si cum ar fi un fel de incurajare din partea destinului care ne comunica faptul ca este atins momentul de a ne urma propriul drum, de a ne lua in posesie ceea ce am ales deja inca din clipa actualei incarnari. Dar este foarte posibil sa se intample si lucruri ce au un astfel de impact emotional si o astfel de valoare , incat ne desteapta sufletul si ne ajuta sa acordam o mai mare atentie la tot ce ne este in preajma. Dupa cum scrie Richard Heckler : “ Evenimentele fundamentale ii proiecteaza pe indivizi in afara realitatii obisnuite, in faza liminala. Timpul si Spatiul sufera alterari profunde; cuvintele si frazele simple dobandesc o relevanta particulara, aparenta, conditia sociala, categoria sociala, insusi numele fiecaruia devin imateriale.”.

Tocmai aceste alternante spatio-temporale ne permit sa intelegem ca suntem pe drum, ca ne-am inceput calatoria devenita necesara, daca nu chiar indispensabila pentru a nu ne rataci, sa acordam atentie constanta diferitelor simboluri care prin lectura , obiecte, persoane sunt actualizate de-a lungul acestui parcurs. De altfel, romanii afirmau ca “Fata viam invenient”, adica destinul isi va gasi drumul propriu, deoarece, ceea ce ne-am hotarat sa atingem , mai devreme ori mai tarziu, va ajunge sa se indeplineasca.”

PAOLO CRIMALDI – Terapia karmica

Duminica, Octombrie 24, 2010, 12:53 AM 

Ah, uitasem
     media: 0.00 din 0 voturi

Esentialul, desigur. "The fountain" este facut dupa o poveste reala!!! Tipul a scris si o carte. Carte dupa care s-a facut filmul.
Iata si cartea:

http://www.efpublishing.ro/index.php?page=detaliicarti&idc=10

Joi, Octombrie 21, 2010, 01:51 AM 

Lecons de vie
     media: 0.00 din 0 voturi

Fragment din cartea 'Lecons de vie' de Elisabeth Kubler Ross si David
Kessler


Iubirea nu depinde de cunoastere, educatie sau autoritate. Ea se situeaza

dincolo de comportament. Este singura binefacere a vietii pe care nu o putem
pierde. În sfârsit, este singurul lucru pe care îl putem cu adevarat da.
Într-o lume a iluziilor, a viselor si a vidului, iubirea este sursa de
adevar.

Cu toate acestea, în pofida puterii si a maretiei ei, ea este insesizabila.
Unii îsi petrec toata existenta în cautarea ei. Ne temem ca nu o vom gasi
niciodata, iar când o descoperim, ne temem sa n-o pierdem sau o consideram
ca pe ceva care ne apartine, de frica sa nu ne scape.

Conceptia noastra despre iubire este cea care ni s-a inoculat în copilarie.
Imaginea cea mai comuna este cea a idealului romantic: întâlnim sufletul
pereche, ne simtim minunat de bine si credem ca aceasta fericire va dura
toata viata. Bineînteles, avem inima zdrobita atunci când, în realitate,
suntem confruntati cu un cotidian care nu mai are atâta romantic, când ne
dam seama ca iubirea pe care o dam si primim este în general conditionata.
Chiar si sentimentele pe care le nutrim pentru familie sau pentru prieteni
sunt fondate pe asteptari si conditii. În mod inevitabil, acestea nu sunt
satisfacute, si realitatea vietii cotidiene capata încet-încet aspectul unui
cosmar. Odata spulberate aceste iluzii romantice, ne trezim într-o lume de
unde aceasta iubire, despre care visam, ca si copil, este absenta. Atunci,
dintr-un punct de vedere adult, percepem iubirea în mod lucid, cu realism si
amaraciune.

Din fericire, iubirea autentica la care toata lumea aspira este posibila,
dar imaginea pe care o avem despre ea nu ne permite sa o descoperim. Nu este
vorba de a visa la sufletul pereche sau la prietenul perfect. Plenitudinea
pe care o cautam este prezenta în noi, aici si acum. Este îndeajuns sa ne
amintim de ea.

Cei mai multi dintre noi aspira la o iubire neconditionata, fondata pe ceea
ce suntem mai degraba decât pe ceea ce facem sau nu facem. Cei mai norocosi
dintre noi o vor cunoaste, poate, pentru câteva minute de-a lungul întregii
existente. Este trist de spus, dar iubirea pe care o primim este aproape
întotdeauna conditionata. Suntem iubiti pentru altruismul nostru, pentru
contul nostru din banca, pentru veselia noastra, pentru maniera în care ne
tratam copii sau ne întretinem casa, si asa mai departe. Este foarte greu
sa-i iubim pe ceilalti asa cum sunt. Am putea chiar spune ca noi cautam
motive sa nu-i iubim.

Nu poti sa te simti fericit si în pace într-o relatie de iubire decât daca
elimini conditiile la care era ea supusa. Din nefericire, la modul general,
cu cât mai mult îl iubim pe cineva, cu atât mai conditionata este iubirea.
Ni s-a inoculat în copilarie ca era vorba de o regula - am putea chiar spune
ca am fost conditionati cu aceasta viziune a lucrurilor. Pentru a modifica
aceasta idee preconceputa, trebuie sa trecem printr-un dificil proces de
dezvatare. Este iluzoriu sa speram într-o iubire neconditionala si absoluta,
dar o iubire autentica si durabila este întrutotul posibila.

Una din rarele relatii marcate de o iubire neconditionala este cea pe care o
legam cu copiii foarte mici, pentru ca lor nu le pasa de activitatile
noastre, de contul nostru din banca, sau de realizarile noastre. Ei ne
iubesc, pur si simplu. Apoi, noi îi conditionam recompensându-i când ne
zâmbesc, sau obtin note bune la scoala, sau atunci când sunt "cuminti". Avem
mult de învatat de la sentimentele pe care ni le poarta copiii nostri. Daca
i-am iubi fara conditii, un pic mai mult timp, am crea o lume foarte
diferita.

Conditiile la care supunem iubirea contrariaza puternic relatia noastra cu
celalalt. Eliminându-le, vom descoperi noi si minunate aspecte ale iubirii.

Cel mai mare obstacol este frica de a nu fi platit în schimb. Daca traim
aceasta teama, este pentru ca nu realizam ca adevarata iubire consta în a
da, si nu în a primi.

Daca ne petrecem timpul evaluând iubirea primita, nu numai ca nu ne vom
simti niciodata iubiti, dar vom avea sentimentul de a fi sistematic
înselati. Nu pentru ca aceasta ar fi o realitate, ci pentru ca faptul de a
"calcula" nu este un gest de iubire. Daca traiti sentimentul de a nu fi
iubiti, nu este pentru ca nu sunteti iubiti, ci este pentru ca va refulati
iubirea.

Când va certati cu un apropiat, credeti ca sunteti mâniosi din cauza a ceea
ce aceasta persoana a facut sau nu a facut. În realitate, daca sunteti în
aceasta stare, este pentru ca v-ati închis inima, pentru ca v-ati retinut
propria iubire. Nu ar trebui sa-i privati niciodata pe ceilalti de iubirea
voastra, sub pretext ca, dupa voi, ei nu o merita. Si daca nu ar merita-o
niciodata? Veti înceta pentru totdeauna sa va iubiti mama, prietenul,
prietena, fratele? În schimb, daca va exprimati sentimentele în pofida a
ceea ce a putut sa faca, veti constata schimbari, veti descoperi puterea
infinita a iubirii. Veti vedea ca inima lor se deschide larg.

Pentru a fi în masura sa ne deschidem inima, trebuie sa facem efortul sa
luam în considerare lucrurile diferit. Daca ne închidem, daca suntem
intoleranti este adesea pentru ca nu-l întelegem pe celalalt. Nu întelegem
de ce ea nu da telefon, nici pentru ce este atât de zgomotoasa, si atunci
decidem sa nu o mai iubim. Ne focalizam prea mult asupra ranilor noastre, a
tristetii noastre, asupra tratamentului nedrept pe care l-am îndurat. În
realitate, noi ne tradam pe noi însine refuzând sa oferim zâmbetul nostru,
întelegerea noastra, iubirea noastra. Noi pastram în posesia noastra cel mai
mare dar pe care Dumnezeu ni l-a acordat. Refuzul de a ne darui iubirea este
mult mai grav decât ceea ce celalalt a putut face.

Foarte devreme, învatam sa nu avem încredere în barbati, în femei, în
casatorie, în parinti, în familie, în colegi si în viata însasi. Toate
acestea ne-au fost transmise de catre oameni bine intentionati care credeau
ca actioneaza pentru binele nostru. Ei nu-si dadeau seama ca ei ne condamnau
astfel la a trece pe alaturi de iubire.

Cu toate acestea, în adâncul fiintei noastre, noi stim ca destinul nostru
este acela de a trai si de a iubi deplin, de a trai mari aventuri de-a
lungul întregii noastre existente. Este posibil ca acest sentiment sa fie
profund îngropat, dar el este acolo, în asteptarea de a fi dezvaluit în urma
unui eveniment sau a unei conversatii. Adesea, învatam lectii pe cai
neasteptate.

Cum sa facem sa ne iubim pe noi însine? Aceasta este, fara îndoiala,
provocarea cea mai mare pe care trebuie s-o înfruntam. Putini sunt cei care
au învatat aceasta pe timpul copilariei lor. La modul general, suntem
invatati, înca de foarte devreme, ideea ca iubirea de sine este un lucru
rau, pentru ca este confundata cu egocentrismul. Ajungem astfel sa credem ca
ea consta în a întâlni fiinta ideala, sau pe cineva care sa ne trateze asa
cum ne-am dori. Dar toate acestea nu au nimic de a face cu iubirea.

Cei mai multi dintre noi nu au avut niciodata experienta ei. Copii fiind,
învatam ca vom fi "iubiti" daca vom fi politicosi, daca vom obtine note
bune, daca îi zâmbim mamei, sau daca ne spalam bine pe mâini înainte de
masa. Ne facem luntre-punte pentru a fi iubiti, fara sa realizam niciodata
ca este vorba de o iubire conditionata.

Cum sa putem iubi daca trebuie sa îndeplinim atâtea conditii? Putem începe
prin a hrani spiritul nostru simtind compasiune pentru noi însine.

Va hraniti spiritul? Ce ati facut pentru a va simti mai bine în pielea
voastra? Când te iubesti pe tine însuti îti umpli existenta cu activitati
îmbucuratoare, care încânta mintea si inima. Nu este vorba de ceea ce ni se
cere sa facem, ci de ceea ce facem numai pentru noi însine. Înseamna, de
asemenea, a integra toata iubirea care se afla în jurul nostru.

Aveti putina compasiune pentru voi însiva, faceti o pauza. Încetati, pentru
o clipa, sa spuneti ca sunteti stupid, ca nu ar fi trebuit niciodata sa faci
aceasta sau aceea. Când cineva comite o eroare, îi spuneti, în general, sa
nu se îngrijoreze, ca aceasta i se întâmpla la toata lumea, ca nu aveti de
ce sa faceti o problema din aceasta. Cu toate acestea, când faceti aceeasi
eroare, aveti sentimentul ca sunteti sub orice critica. Noi avem, în
general, tendinta de a fi mai indulgenti fata de ceilalti decât fata de noi
însine. Straduiti-va deci sa fiti la fel de toleranti cu voi însiva dupa cum
sunteti cu ceilalti.

A te iubi pe tine însuti înseamna a absorbi iubirea care se afla în orice
clipa în jurul tau, înseamna a da la o parte toate barierele. Este dificil
sa vezi barierele pe care le ridicam în jurul nostru, dar ele sunt
într-adevar acolo, si ele afecteaza toate relatiile.

Când vom fi în fata lui Dumnezeu, El ne va pune aceasta întrebare: "Ai dat
sau primit iubire?" Vom învata sa ne iubim pe noi însine lasându-i pe altii
sa ne iubeasca si redând-o lor. Dumnezeu ne-a dat nenumarate ocazii de a
iubi si de a fi iubiti. Ele sunt acolo, în jurul nostru, si asteapta doar sa
le sesizam.

Lectiile despre iubire pot îmbraca orice forma si se pot referi la orice fel
de oameni. Putin conteaza ceea ce suntem, ceea ce facem: noi toti putem iubi
si putem sa fim iubiti. Este suficient sa fim prezenti, sa ne deschidem
inima iubirii si sa o întoarcem, hotarâti sa nu refuzam acest dar al
cerului.

Iubirea este întotdeauna prezenta, în toate experientele noastre, bune sau
rele, chiar si în tragediile care ne coplesesc. Ea este cea care da un sens
profund cotidianului nostru, este însasi natura noastra. Oricare ar fi
numele pe care i-l dam - iubire, Dumnezeu, suflet -, ea este vie, tangibila,
pentru ca exista în fiecare dintre noi. Iubirea este experienta divinului
pentru noi, a caracterului sacru. Ea este bogatia care se afla împrejurul
nostru. Noua ne revine sa o luam!

Marti, Octombrie 19, 2010, 09:56 PM 

Magia hermetismului
     media: 5.00 din 2 voturi

Pana acum magul ar trebui sa ajunga la un asemenea nivel incat sa nu mai fie capabil de ganduri malefice sau sa doreasca ceva rau altora. Magul trebuie sa fie bun, sa ajute oamenii, prin vorbe si fapte, trebuie sa fie generos si sa actioneze discret. Trebuie sa fie liber de ambitii, mandrie sau laudarosenie. Toate aceste pasiuni se vor reflecta in akasa, iar akasa fiind un principiu analog armoniei, ea insasi va pune mari obstacole in calea magicianului care ii vor opri dezvoltarea. Adu-ti aminte de nuvela lui Bulwer – “Zanoni” in care pazitorul pragului, principiul akasic, are grija ca misterele sa nu fie relevate oamenilor nedemni. Akasa il va deranja mental, va ridica tot felul de indoieli, sau il va face prizonierul vicisitudinilor sau a ghinionului pentru a proteja misterele prin orice mijloace. Aceste mistere

intotdeauna vor fi ascunse pentru persoanele incompetente, chiar daca sute de carti se vor publica pe aceasta tema.

Adevaratul mag nu cunoaste ura impotriva unei religii sau sectelor, pentru ca stie ca orice religie este un sistem fix care are intentia de-a duce catre Dumnezeu,si de aceea le va respecta pe toate. Se stie ca orice religie a facut greseli, dar magul nu le condamna pentru ca stie ca fiecare dogma serveste la maturizarea spirituala a credinciosilor. In cursul dezvoltarii sale magul ajunge sa vada cu ochii sai mentali prin orice idee, actiune sau fapta indiferent daca sunt la trecut,prezent sau viitor si exista posibilitatea sa fie tentat sa judece si sa-si condamne semenii. Facand aceasta el ar actiona impotriva legilor divine si ar crea dizarmonie. Un astfel de mag nu va fi suficient de matur incat sa inteleaga experienta, astfel akasa ii va intuneca clarviziunea iar Maya il va pacali. El trebuie sa realizeze ca binele si raul au dreptul de a exista si fiecare din ele are o misiune. Un mag poate sa arate partile slabe ale unei persoane doar daca persoana ii cere expres acest lucru, dar si atunci va raspunde cu delicatete si discretie.

Adevaratul mag ia viata asa cum este; el se bucura de momentele frumoase si incearca sa invete ceva din cele neplacute, dar niciodata nu va fi deznadajduit. El este constient de slabiciunile sale si incearca sa le elimine.

Ignora orice ganduri negative si le evita. Este suficient sa-si recunoasca greselile si sa nu le mai repete. Din acest motiv este fundamental gresit sa jelesti trecutul si sa-ti plangi de mila ca soarta ti-a facut una sau alta in trecut. Doar persoanele slabe se plang tot timpul, asteptandu-se sa fie compatimite. Magul stie foarte bine ca toate impresiile din trecut pot fi animate prin gandirea repetata asupra lor, astfel creand motive noi pentru aparitia dificultatilor in viata. Acesta este motivul pentru care magul traieste cat este posibil in prezent, uitandu-se in trecut doar daca este nevoie. Isi limiteaza planurile de viitor la treburile cel mai urgente si se pazeste de vise si fantezii. Nu-si va risipi abilitatile castigate din greu si nu va permite subconstientului sa-l handicapeze. Un mag lucreaza in scopul dezvoltarii sale magice fara sa-si neglijeze indatoririle materiale zilnice, pe care le indeplineste la fel de meticulos ca cele din domeniul magic.

Intotdeauna se va privi in ochi, sincer cu sine insusi. El trebuie sa fie modest si discret in ceea ce priveste rezultatele la care a ajuns. Din moment ce akasa ignora timpul si spatiul actionand intotdeauna in prezent, pentru ca conceptul de timp depinde de simturile noastre, magul este sfatuit sa se adapteze cat mai mult posibil principiului akasic. El trebuie sa constientizeze clipa prezenta ca fiind reprezentativa, marele moment al lui ACUM, sa gandeasca si sa actioneze tinand cont de acest lucru.

"Initiere in hermetism"




Marti, Septembrie 28, 2010, 01:18 AM 

"Caci daca dragoste nu am, nimic nu foloseste" Corinteni,13
     media: 5.00 din 2 voturi

„Când Iubirea vă face semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile-i sunt grele şi prăpăstioase,
Şi când aripile-i vă cuprind, supuneţi-vă ei,

Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,
Iar dacă vocea-i vă vorbeşte, daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea-i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din
miazănoapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă
face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.
Precum ea se ridică până la înălţimea voastră, alintându-vă ramurile cele
mai fragile care freamătă în lumina Soarelui,
Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând
încleştarea lor cu pământul.

Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.
Vă treieră pentru a vă descoji.
Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.
Vă macină până la înălbirea făinii.
Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi,
Ca apoi să vă hărăzească focului său şi să puteţi deveni pâinea sfântă la
ospăţul divin.

Toate acestea vi le va da Iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi astfel să deveniţi o parte din inima Vieţii.

Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul Iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde, dar nu cu
întreaga voastră bucurie şi unde veţi plânge, dar nu în toate lacrimile voastre.

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită,
Fiindcă Iubirii îi este de ajuns Iubirea.


Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi: „Creatorul e în inima mea”, ci mai degrabă: „Eu sunt în inima Creatorului”,
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul Iubirii, fiindcă Iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.

Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:
Să te topeşti şi să devii izvor ce sursurul în noapte-şi cântă,
Să cunoşti durerea prea marii duioşii,
Să fii rănit de înţelegerea Iubirii,
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te,
Să te trezeşti în zori cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă
o zi de Iubire,
Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul Iubirii,
Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,
Şi apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un
cântec de laudă.”

Profetul – Kahlil Gibran




Duminica, Septembrie 26, 2010, 01:49 AM 

.
     media: 0.00 din 0 voturi




Two people, just meeting, barely touching each other
Two spirits, greeting, tryna carry each further
You are one, and I am another
We should be, one inside each other

You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love
You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love

Two strangers, not strangers
Only lacking the knowing
So willing, feeling
Infinite growing
While we're here, the whole world is turning
We should be, one, fulfilling the yearning

You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love
You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love

You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love
You can see inside me, will you come inside me
Do you wanna ride, inside my love

Inside me, inside me

Luni, Septembrie 20, 2010, 04:00 PM 

Dincolo de jocuri si concursuri
     media: 5.00 din 2 voturi

Ei, cum fac eu asta... ??? Aceasta-i intrebarea......


Cand doi oameni se dedică unei relaţii spirituale, ei cad de acord să se ajute unul pe celălalt să devină conştienţi de tiparele autotrădării. Intenţia lor nu este să-şi înăbuşe sentimentele negative, ci să creeze suficientă siguranţă în cadrul relaţiilor, pentru ca sentimentele negative să poată ieşi la suprafaţă şi tiparele autotrădării să poată fi revelate.

Compania spirituală înseamnă nu numai a împărtăşi un scop comun şi o orientare în viaţă, ci şi un legământ reciproc şi plin de curaj de a-şi asuma responsabilitatea şi de a elimina acuzele. Fiecare persoană se află aici pentru a-şi ajuta partenerul să înceteze de a mai proiecta, să înceteze de a mai face pe victima, să înceteze de a mai găsi probleme în afara lui însuşi.

Nu face acest lucru ţinându-i conferinţe, ci creând un spaţiu sigur şi plin de compasiune, în care celălalt poate să stea faţă în faţă cu el însuşi. Acolo unde acesta ar putea vedea un duşman, celălalt nu vine alături de el. Refuză să intre în jocul cu ţapul ispăşitor, acuzele şi atacul. Dar el poate iubi. Poate accepta modul în care simte celălalt, ii poate valida sentimentele şi, cu blândeţe, îl poale încuraja să găsească, în propria inimă, calea spre pace.

Chiar dacă îl vede pe celălalt cum creează proiecţii, nu încercă să-l îndrepte, deoarece aceasta ar însemna să i se alăture în minciună. Rămâne, pur şi simplu, conştient de cine este celălalt cu adevărat. Şi, astfel, îl aduce - cu blândeţe şi vorbe bune - înapoi spre el însuşi.

Dar, mai presus de orice, stă doar şi ascultă. Nu este de acord cu ceea ce spune celălalt şi nici nu contrazice. Ştie că părerile lui nu înseamnă nimic şi că ele n-ar face altceva decât să-l îndepărteze pe celălalt din procesul său. Ascultă doar, cu multă atenţie şi compasiune. Ascultă fără să judece sau - dacă descoperă că judecă - devine conştient de propriile sale judecăţi şi stă iarăşi şi ascultă.

Ascultă cu o inimă deschisă şi cu o minte deschisă. Iar atitudinea sa de a asculta devine un stâlp de sprijin pentru adevăr. Cu cât ascultă mai mult fara să judece, cu atât călătoria plină de acuze al celuilalt încetineşte. Treptat, folosind cărarea iubirii sale, celălalt se întoarce la el însuşi. Acesta este darul pe care partenerul spiritual îl oferă celuilalt partener. Aceasta este perla de maximă valoare.

Când fiecare poate să-i dea celuilalt darul acceptării şi iubirii necondiţionate - extinzând acest dar pentru a include pe toată lumea nu vor mai exista proiecţie, acuze şi atac. Nu vor mai exista subiecte asupra cărora acestea să se îndrepte. Nu vor mai exista victime sau torţionari.

Vor exista doar parteneri egali în dansul vieţii. Inimile se vor deschide. La început puţin - dar apoi atât de mult. încât vor putea înghiţi întreg universul manifestat. Şi. într-adevăr, o vor şi face într-o zi.

Când toţi cei care se percep pe ei înşişi ca fiind nevrednici şi neîntregi vor deveni întregi şi sfinţi, nu va mai exista perceperea separării de sursa iubirii. Fiecare dintre noi va fi o raza strălucitoare de lumină, care va radia din centrul inimii, ajungând peste tot, în întreaga eternitate, dizolvând separarea şi păcatul, botezând vinovăţia în râul propriei frici şi întâmpinându-l pe fiecare cu buchete de flori, atunci când iese din ape inocent şi liber.

Acestea sunt darurile pe care le avem de oferit unul altuia, atunci când jocul abuzului se încheie. Şi el se încheie, în orice moment în care ne amintim cine suntem şi cine este cu adevărat semenul nostru.

Liniştea inimii - Paul Ferrini

    pagina urmatoare >>


"Limba nu e vorba ce o faci. Singura limba, limba ta deplina, stapana peste Taine si Lumina, e-aceea-n care stii sa Taci." L.Blaga

Cautare


Categorii

Tag Cloud

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Blog Status

Vizitatori:278.358
Insemnari:768
Comentarii:1.352
CURRENT MOON
Sa pastram Romania curata!
powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare